16 mai: ziua în care grupul își vede propria mărime

Pe 16 mai 1954, într-o infirmerie a închisorii Jilava, murea un preot de optzeci de ani, prinț român și fost diplomat, arestat cu doi ani înainte pentru „spionaj în favoarea Vaticanului”. Nu i s-a dat un mormânt cunoscut.

Pe 31 august 2013, la București, același om era declarat fericit — prima beatificare din istoria României. Cercetașii au fost acolo, în uniformă.

În fiecare an, pe 16 mai, grupul care îi poartă numele se adună: ceata, trupele, focul, clanul și familiile. Liturghie, ceremonii de investire, uneori Promisiuni. Este singura zi din an în care grupul se vede în întregime — și în care cei mici înțeleg, dintr-o privire, că fac parte din ceva mai mare decât patrula lor.

L-am ales ca patron pentru un motiv precis. A avut totul — sânge domnesc, cultură europeană, opt limbi, saloanele Parisului — și a ales să își petreacă viața printre bolnavi de holeră, tuberculoși și copii ai străzii. În 1939 s-a întors în România pentru o vacanță; războiul l-a surprins și a rămas. Fratele său era ambasador la Paris; ușa era deschisă. A refuzat, explicând simplu că turma nu se părăsește.

Aceasta este lecția pe care încercăm să o transmitem, cu noduri, cu focuri și cu drumuri lungi: noblețea nu este un privilegiu, este o obligație. Cine a primit mai mult slujește mai mult.

„Fă tot binele pe care îl poți face, cu tot atâta simplitate cu care îl faci pentru tine însuți.”