Ce rămâne, de fapt, după zece zile sub cort

La sfârșitul fiecărei tabere ne punem aceeași întrebare, la Curtea de Onoare: ce rămâne? Răspunsurile copiilor sunt aproape întotdeauna aceleași, și aproape niciodată cele la care se așteaptă părinții.

Nu spun „am învățat cinci noduri”. Spun: „am reușit să aprind focul sub ploaie”. Diferența dintre cele două propoziții este toată pedagogia cercetășească. Prima este o informație. A doua este o descoperire despre sine.

Rămâne, în ordinea în care o spun ei: că pot mai mult decât credeau; că e mai bine să fii obosit împreună decât odihnit singur; că cineva a avut încredere în ei într-un mod pe care nu îl mai întâlniseră; și că liniștea de după o veghe bună, într-o poiană, nu seamănă cu nimic altceva.

Rămâne și ceva ce nu spun, dar se vede: își fac rucsacul singuri, nu mai întreabă „ce facem acum?”, se așază lângă cel care stă singur și, când li se dă o sarcină, o duc până la capăt. Aceasta din urmă este, poate, cea mai rară competență a lumii de astăzi.

Iar peste toate rămâne o imagine: un altar de lemn de fag la marginea unei poieni, construit de ei, demontat de ei, iar poiana rămasă exact cum era. Este cea mai bună lecție de teologie pe care le-o putem da: ceea ce e sfânt nu are nevoie de marmură.