Patronul grupului
Vladimir Ghika, prințul care a rămas.
Se putea salva. Avea pașaport diplomatic, un frate ambasador, prieteni la Paris și la Roma. A rămas în București, cu cei care nu puteau pleca. A murit în închisoarea Jilava, la optzeci de ani, spovedind până în ultima săptămână.
De ce el
Un patron nu se alege pentru decor.
Un grup de cercetași își ia numele unui sfânt pentru că vrea să semene cu el. Am ales un om care a avut totul — sânge domnesc, cultură europeană, opt limbi, saloanele Parisului — și care a ales să își petreacă viața printre bolnavi de holeră, tuberculoși, refugiați și copii ai străzii.
Este exact ceea ce încercăm să transmitem: noblețea nu este un privilegiu, este o obligație. Cine a primit mai mult slujește mai mult. Iar cine promite „pe onoarea sa” trebuie să știe că onoarea se plătește uneori scump.
Vladimir Ghika a fost beatificat la București pe 31 august 2013, ca martir. Sărbătoarea lui este pe 16 mai, ziua morții sale.
Viața, pe scurt
De la Constantinopol la Jilava
S-a născut la Constantinopol, pe 25 decembrie 1873, într-una dintre marile familii domnitoare ale românilor: Ghiculeștii dăduseră domni Moldovei și Țării Românești. Tatăl său era general și diplomat; copilăria lui a fost o succesiune de capitale.
A studiat în Franța — medicină, botanică, artă, științe politice — și în cele din urmă teologie, la Roma. Nu a devenit medic; dar a rămas toată viața un om care se apropia de bolnavi fără frică și fără dezgust.
A fost, pe rând, laic angajat în operele de caritate, diplomat neoficial al Sfântului Scaun, prieten al reginelor și al cerșetorilor, fondator de spitale și de dispensare, preot la Paris și la București. Contemporanii îl numeau „vagabondul apostolic”: a slujit din mahalalele pariziene până în Japonia, Australia și America de Sud.
Cronologie
Optzeci de ani, în câteva date
- 1873
Naștere la Constantinopol
Se naște pe 25 decembrie, în familia Ghika, care a dat domnitori Moldovei și Țării Românești. Este botezat în Biserica Ortodoxă.
- 1898
Studii la Roma
După studii de medicină, botanică, artă și științe politice în Franța, ajunge la Roma, unde studiază teologia și filosofia la Colegiul Dominican Angelicum.
- 1902
Convertirea la catolicism
La 29 de ani intră în comuniune deplină cu Biserica Catolică, fără a renunța la iubirea pentru Răsărit. Va spune că a devenit catolic „pentru a fi mai deplin ortodox”.
- 1906
Primele opere sociale în România
Aduce în București Fiicele Carității ale Sfântului Vincențiu de Paul și pune bazele unor opere pentru bolnavi și săraci: primul dispensar gratuit, primul serviciu de ambulanță.
- 1913
Epidemia de holeră
În timpul campaniei din Bulgaria, îngrijește bolnavii de holeră la Zimnicea, într-un moment în care alții fugeau.
- 1923
Preoția, la Paris
Este hirotonit preot pe 7 octombrie, la aproape 50 de ani. Primește facultatea de a celebra în ambele rituri, latin și bizantin — o unitate trăită în propria persoană.
- 1924–1939
Anii Franței
Slujește în „zona” mizeriei de la periferia Parisului, la Villejuif și Auberville. Predică, scrie, adună în jurul lui convertiți, artiști, muncitori, studenți.
- 1939
Întoarcerea în România
Vine acasă pentru vacanță; războiul îl surprinde și rămâne. Nu va mai pleca niciodată, deși putea.
- 1944–1948
Sub ocupația sovietică
Rămâne la București, ajută refugiații, hrănește flămânzii, ține deschisă capela. Biserica Greco-Catolică este desființată în 1948, iar cea Romano-Catolică este strangulată.
- 1952
Arestarea
Este arestat pe 18 noiembrie, la aproape 79 de ani, acuzat de „spionaj în favoarea Vaticanului”. Urmează anchete, bătăi, frig, foame.
- 1954
Moartea la Jilava
Moare pe 16 mai în infirmeria închisorii Jilava. Deținuții povestesc că, până la capăt, a spovedit, a consolat și a împărțit puținul pe care îl avea.
- 2013
Beatificarea
Este declarat fericit ca martir pe 31 august, la București, în fața a mii de credincioși — prima beatificare celebrată vreodată în România.
Convertirea
„Catolic pentru a fi mai deplin ortodox”
Convertirea lui nu a fost o ruptură, ci o lărgire. A rămas îndrăgostit de tradiția răsăriteană în care fusese botezat, iar când a primit preoția a cerut și a obținut dreptul de a celebra în ambele rituri. Celebra latin dimineața și bizantin seara, în aceeași zi, în aceeași biserică.
Pentru un grup de cercetași dintr-o țară majoritar ortodoxă, în care copiii vin din familii de tradiții diferite, aceasta este o lecție prețioasă: unitatea nu se face prin ștergerea diferențelor, ci prin iubirea lor.
A plătit scump această alegere: familia lui nu a înțeles-o imediat, iar o parte din societatea românească l-a privit cu suspiciune până la moarte.
Fă tot binele pe care îl poți face, cu tot atâta simplitate cu care îl faci pentru tine însuți.
Slujirea săracilor
Un prinț în mahala
La București a înființat primul dispensar gratuit al orașului și un serviciu de ambulanță — lucruri care astăzi par evidente și care atunci nu existau. La Paris, s-a instalat în „zonă”: barăcile de la marginea orașului, unde locuiau chiffonniers, imigranți, familii fără nimic.
Nu făcea binefacere de la distanță. Locuia acolo. Mânca ce mâncau ei. Îi spovedea, îi îngropa, le boteza copiii. Un martor povestește că purta întotdeauna în buzunar bucăți de zahăr pentru copiii pe care îi întâlnea pe stradă.
Cercetășia numește asta servirea aproapelui și o pune printre cele cinci scopuri ale ei. Nu ca activitate ocazională, ci ca fel de a fi. „Fapta bună de fiecare zi” nu este un slogan pentru copii: este exercițiul zilnic al unei vieți întregi.
Martiriul
Cel care putea pleca
În 1939 s-a întors în România pentru o vacanță. Războiul a izbucnit și a rămas. Fratele său, Demetriu, era ambasador la Paris; ușa era deschisă. A refuzat. A explicat simplu: turma nu se părăsește.
După 1948, regimul comunist a desființat Biserica Greco-Catolică și a început distrugerea metodică a Bisericii Romano-Catolice. Preoții erau arestați unul câte unul. Vladimir Ghika a continuat să celebreze, să spovedească și să ajute — inclusiv preoți ortodocși și evrei persecutați.
A fost arestat pe 18 noiembrie 1952. Avea aproape 79 de ani. A fost anchetat, bătut, ținut în frig. A fost condamnat la trei ani pentru „înaltă trădare”. A murit pe 16 mai 1954, în infirmeria de la Jilava. Nu i s-a dat un mormânt cunoscut.
Cei care au ieșit din închisoare au povestit același lucru: până la capăt a fost senin. Spovedea prin ziduri, bătând în perete. Împărțea rația lui. Se ruga pentru anchetatori.
Cuvintele lui
Câteva rânduri de purtat în buzunar
A scris puțin și dens. Iată câteva gânduri care se potrivesc surprinzător de bine unei patrule în drum spre creastă.
„Nu spune niciodată: nu pot.
Spune: nu pot singur.”
„Suferința pe care o accepți
nu mai este aceeași suferință.”
„Cel care dă din puținul lui
dă mai mult decât cel
care dă din prisosul său.”
„Iubirea nu se demonstrează.
Se face.”
Ce ne cere astăzi
Patru lucruri pe care le cerem de la el
- 01
Să nu ne fie rușine de credință.
A trăit într-o vreme în care a fi catolic în România costa libertatea. Nouă nu ni se cere atât: doar să nu ascundem crucea de pe cravată.
- 02
Să slujim concret.
Nu „proiecte sociale”, ci mâinile murdare: un bătrân dus acasă, o curte curățată, o masă gătită pentru cineva care nu poate.
- 03
Să rămânem când e greu.
Într-o patrulă, într-o prietenie, într-o promisiune. Cea mai grea virtute cercetășească nu este curajul, ci perseverența.
- 04
Să iubim și Răsăritul, și Apusul.
În România suntem vecini, colegi și prieteni cu ortodocși. Modelul lui ne interzice atât indiferența, cât și dispreţul.
16 mai
Fericite Vladimir, roagă-te pentru noi.
În fiecare an, pe 16 mai, grupul se adună pentru sărbătoarea patronului. Vino, chiar dacă nu ești încă dintre noi.